Scrisoarea unei fiice...*)

Drept de autor - eseu

MARIN Ioana Andreea

C.N. Mihai Viteazul Ploiesti

prof. coordonator Elena Roxana Visan

Să fii fiica preşedintelui pare un lucru plictisitor, un subiect de carte şi film abordat de atât de multe ori... Ei bine, aşa cred şi eu. Sau cel puţin credeam... M-am convins că nu e chiar aşa când tata era la o întrunire de stat în Palatul Politicii, cea mai mare clădire din ţară, în care se întâlneau oameni cu funcţiile cele mai importante în stat.

Îmi priveam picioarele păşind pe covorul moale, roşu, cu motive pe care le găseam atât de fascinante, când am ajuns la capătul holului, m-am lovit de peretele din faţa mea şi am căzut pe celălalt perete care…s-a spart. Era un perete fals. Cum nu m-am gândit la asta? Bineînţeles că un stat avea secretele sale. Aşa că m-am uitat la ceas şi mi-am dat seama că nu trecuseră nici 20 de minute de când şedinţa a început, iar ea ar fi durat vreo 2 doua ore. Am intrat prin gaura făcută şi am văzut monitoare. Peste tot, monitoare. Display-uri cu înscrisuri, diferite coordonate şi hărţi.

Pe un scaun stătea paznicul... adormit. Şansa mea norocoasă! Pe unul dintre monitoare era faţa unei fete care vorbea într-o limbă necunoscută mie, dar pe un alt display era tradus tot ce spunea, iar mai jos erau afişate nişte coordonate. Pe celalalte ecrane se derulau filmuleţe şi imagini. Abia după un timp mi-am dat seama, era chiar locaţia despre care fata vorbea. Ea, însă a dispărut de pe ecran, dar i-au luat locul nişte scene de lupta, fotografii din timpul unui război, cu ape poluate, copaci din care nu se mai recunoşteau decât nişte cioturi, cu oameni fără viaţă, clădiri distruse, copii flamânzi şi lipsiţi de afecţiunea unui cămin, imagini înfiorătoare... Mi-am scos telefonul şi am făcut poză la coordonatele afişate. Nici ţara  mea nu era departe din ceea ce am văzut. Am fugit din încăperea secretă şi m-am dus în biroul tatălui meu.

 Am decis că îi voi lasă o scrisoare, mă voi duce acasă să îmi fac bagajul, după care voi folosi coordonatele şi voi ajunge la locul indicat de hartă. Nu e cea mai inspirată idee, dar emoţiile pe care mi le-au trezit imaginile m-au copleşit. Am luat stiloul în mâna şi am început să aştern pe foaie nişte cuvinte, considerand că numai aşa il voi determina pe tata sa ia o hotărâre:

"Fiica ta ţi-a descoperit camera secretă, tati. Îmi pare rău că te constrâng să faci asta, dar nu ai de ales. Voi ajunge acolo urmând coordonatele indicate. Sunt eu mai rebelă din fire, ştiu cum să obţin ce vreau.

Societatea ar trebui bazată pe încredere şi respect. Fără aceste două virtuţi, cum am putea funcţiona? În statul pe care l-aţi văzut oamenii duc lipsa de asemenea calităţi. Sper că discursul meu te va determina să iei o hotărâre, întreaga societate are nevoie de o schimbare.

Respectul trebuie să fie reciproc, stabilit între conducători şi cetateni dar şi între cetăţeni şi mediul înconjurător, a cărui lipsă de aer curat, fauna şi flora nu ne permit să funcţionăm că indivizi sănătoşi. 
Stabilind această legătură marcată de respect şi încredere, dar şi de egalitate, ne putem imagina societatea ca pe o familie mare, iar într-o familie îndatoririle nu se pasează între noi, ci se indeplinesc fără comentarii,  pentru că ele reprezintă biletul spre o civilizaţie stabilă şi coerentă. Nu face celălalt, ci facem fiecare!

A fi un cetăţean bun nu este un lucru dificil, mai ales că ne modelează ca oameni şi ne aduce atât de multe lucruri benefice în schimb. Schimbarea începe cu fapte mici, pentru că nici Roma nu s-a construit într-o zi.

Deveniţi propriul vostru exemplu, pentru că numai  împreună, se poate!”

*) Text selectat spre publicare în revista "Jurnal Adolescenţa" nr. 7

P.S. A început selecţia materialelor pentru noul număr
 al revistei noastre. Tu ai trimis proiectul tău?

email: adolescenta08@yahoo.com

Vezi Jurnal Adolescenta nr. 6: https://www.facebook.com/628965763787343/photos/?tab=album&album_id=1235010069849573