Drept de autor - eseu
MARIN Ioana Andreea
C.N. Mihai Viteazul
Ploiesti
prof. coordonator Elena Roxana Visan
Să fii fiica preşedintelui pare un lucru
plictisitor, un subiect de carte şi film
abordat de atât de multe ori... Ei bine, aşa cred şi eu. Sau cel
puţin credeam... M-am convins că nu e chiar aşa când tata era la o întrunire de stat în Palatul Politicii, cea mai mare clădire din ţară, în care se întâlneau oameni cu funcţiile cele mai importante
în stat.
Îmi priveam picioarele păşind pe
covorul moale, roşu, cu motive pe care le
găseam atât de fascinante, când am ajuns la capătul holului, m-am lovit de
peretele din faţa mea şi am căzut pe
celălalt perete care…s-a spart.
Era un perete fals. Cum nu m-am gândit la asta? Bineînţeles că un stat avea
secretele sale. Aşa că m-am uitat la ceas şi mi-am dat seama că nu trecuseră
nici 20 de minute de când
şedinţa a început, iar ea ar fi durat vreo 2 doua ore. Am intrat prin gaura făcută şi
am văzut monitoare. Peste tot, monitoare.
Display-uri cu înscrisuri, diferite coordonate şi hărţi.
Pe un scaun stătea
paznicul... adormit. Şansa mea norocoasă! Pe unul dintre monitoare era faţa unei fete care vorbea
într-o limbă necunoscută mie, dar pe un alt display era tradus tot ce spunea,
iar mai jos erau afişate nişte
coordonate. Pe celalalte ecrane se derulau filmuleţe şi
imagini. Abia după un timp mi-am dat
seama, era chiar locaţia despre care fata vorbea. Ea, însă a dispărut de pe ecran,
dar i-au luat locul nişte scene de lupta, fotografii din timpul unui război,
cu ape poluate, copaci din
care nu se mai recunoşteau decât nişte cioturi, cu oameni fără viaţă, clădiri distruse, copii flamânzi
şi lipsiţi de afecţiunea unui cămin, imagini
înfiorătoare... Mi-am scos telefonul şi am făcut poză la coordonatele afişate. Nici ţara mea nu era departe din ceea ce am văzut. Am
fugit din încăperea secretă şi m-am dus în biroul tatălui meu.
Am
decis că îi voi lasă o scrisoare, mă voi duce acasă să îmi fac bagajul, după care voi folosi coordonatele
şi voi ajunge la locul indicat de hartă. Nu e cea mai inspirată idee, dar
emoţiile pe care mi le-au trezit imaginile m-au copleşit. Am luat stiloul în mâna şi am început să aştern pe
foaie nişte cuvinte, considerand că numai aşa il voi determina pe tata sa ia o
hotărâre: